Dans de vară (Ţiganii şi moartea pământului)

Să mergi prin praf, să mergi pe câmp şi să îţi zgârii picioarele prin grâu. Să fie soare şi să te încălzeşti treptat ca un om de zăpadă dezgheţat.  Petale de maci să îţi cadă la picioare, pe picioare şi să te înfioare acest sărut mai intim decât oricare. Cum de macii nu sunt zgâriaţi de lanul de grâne?

Aproape totul moare pe o căldură aşa zdrobitoare. Păsările se învârt ameţite fără direcţie şi fără selecţie. Un cal înfipt pare adormit, cu picioarele transformate în rădăcini, a devenit animal static. Pământul se scurge cu toţi de pe el în interiorul său… face drumul spre naştere.

Mult galben în jur.

Vibraţii obsesive pe caldarâm. Praf ridicat cu nerv să te înconjoare din spate. Respiraţii sănătoase fac partea de bass şi stropi de transpiraţie devin sunete pe o coardă de vioară gigant. Palme pe piept bronzat se prefac în acordeon uzat. O bătrână mută este solista celebră din `42 ce a fermecat şi a legat cu fir de aur multe suflete pe patul de spital sau în saloane parfumate cu trabucuri şi cizme bine lustruite. Numai ea are puterea să cânte pe orice căldură şi îi face pe toţi ce-i urmează să înceapă dansul. Fuste lungi şi colorate ce sparg galbenul monoton se învârt în valuri de praf. Tot părul lor lung e despletit pentru efect artistic garantat. Dăruire totală, propriul dans funebru executat cu picioare desculţe, praf, căldură, sudoare, instrumente naturale din propriul corp şi un singur spectator surprins în mijlocul câmpului într-o relaţie intimă cu macii. Ei parcă simt… pământul… groapa… sfârşitul. Numai spectatorul tresare, se uită, admiră şi nu înţelege.

Pământul se naşte în el însuşi… îşi caută adâncul.