Vrem betoane, vrem parcări, vrem moarte!
Ori eu am devenit mai ecologist decât Zoli (oricum duceam viaţă eco dinaintea multora din noii adepţi publici), ori Bucureştiul are un plan pe care eu nu îl ştiu şi anume: să devenim unul din oraşele cu cel mai mare procent de beton… dacă ajungem la 98% cred că intrăm în cartea recordurilor.
Mai nou muncitorii români sunt atât de zeloşi încât îşi încep munca încă de la 7 a.m. pentru a realizat cât mai repede noile parcări ale sectorului 4. Unde se fac noile parcări? Bineînţeles că în grădinile acelea „persane”, terasate, cu zeci de metri pătraţi plini de flori şi arbori pe care le aveam în faţă blocului. Corect, amărâtele de grădini de 5 metri acum rămân de 1,5 metri pentru a avea parcări de 5 margarete.
Şi asta nu e tot… toţi „bucureştenii” cu maşini personale sau mai nou de la firme, ce făceau de aseară? Îşi împărţeau teritoriile, începeau să scoată copacii să mai taie cu flexul un gard… nu de alta însă noi românii suntem foarte mărinimoşi şi ne place să îi ajutăm pe cei care muncesc. De ce să nu facem, noi dacă tot avem liber seara, munca angajaţilor de la primărie? Corect şi eu aş munci cu mare drag în locul unui gunoier dacă ştiu că aşa fac un bine şi un om devine fericit. Aşadar cu mic, cu mare, cu Stan , cu Bran grădina a deveni plină, ea care săraca nu mai văzuse atâţia oameni în ea de când am fost noi copii cred şi plantam flori şi o udam în fiecare seară.
Nu m-ar mira ca în zilele următoare să înceapă şi un scandal cu miros de “Ion”, doar glasul pământului, glasul betonului nu te lasă niciodată să scapi din vraja lui şi astfel EL (betonul) naşte primele drame vizibile, însă mrejele lui se vor întinde către toţi.
Gândind în perspectivă mă întrebam ce am putea să facem totuşi cu acei 1,5 m rămaşi la fiecare bloc pe viitor… cred că o parcare pentru scutere ar fi bună.
Însă eu aş avea o rugăminte şi propunere pentru primar… nu puteţi să ne puneţi maşinile pe bloc în dreptul fiecărui apartament? Da pe perete! Dle tovarăş, pardon, primar, vă rugăm! Eu unul dacă mi-aş vedea maşina, în fiecare seară când ies la geam să admir blocurile, fix sub geamul meu cred că aş lăcrima şi v-aş pomeni … veşnic.
În final, poate nu e totul aşa negru… mai degrabă gri, oricum grădina din copilărie începuse să devină loc de aruncat, de la balcoanele „domnilor” de Bucureşti, chiştocuri la greu, prezervative, tampoane, păr tuns, rahat de câini, sticle de Cola etc etc etc.
Adio! îmi spune grădina.
Adio! atât pot să mai îngân…