Boabe de struguri peste sânii goi de femeie coaptă
Toamnă timpurie pentru coarda ruptă la concertul lui Vivaldi
Întuneric şi vânt…
Plânset de pisici ce se aleargă în noapte pentru o ultimă împerechere
Oase strâmbe de bătrâne uitate în case calde pline de credinţă
Paşi cu grijă,
Căzătură fatală…
Baston rămas singur pe caldarâm peste timp
Pic-pac, pic-pac, liniştea se sparge în stropi
Ochii tăi caută prin vânt, prin nori, în noroi
Plângi…
Acum sunt aici cu tine să te ţin în braţe când bate ploaia
Ce să ne mai luaţi?
„Joi, 5 martie 1953, ne-au fost luate libertatea, tradiţia, bucuria, bărbaţii. Moartea lui Stalin ne-a schimbat vieţile mai mult decât însăşi viaţa lui. Cine ar fi crezut? Dă-l în măsa pe Stalin ar fi spus tata cu o zi in urmă. Nu mai e voie nici o adunare, nuntă sau înmormântare, 7 zile de doliu internaţional, a spus ofiţerul rus.”
O nuntă pentru tot satul, mai puţin pentru cei 3-4 comunişti în frunte cu primarul.
O nuntă aflată parcă sub blestemul fetei mutului. Oamenii liberi, comunităţile adevărate nu se apleacă sub duhoarea comunismului. Fără râsete, fără vorbe timp de 7 zile… atunci NUNTĂ MUTĂ să fie. Copii legaţi la gură, nuntaşi care mănâncă direct cu mâna, lăutari ce cântă fără sunet şi oameni care aplaudă fără să îşi atingă palmele.
Un film bine jucat, cu scene de un comic aparte aş spune (căci poate să placă sau nu), însă pentru mine au avut un farmec parcă… românesc: chiar scena de amor în pătulul cu grâu până la îngroparea iubitei în grâne, telefonul fără fir la nunta, dansul mirilor pe cântecul mimat de ţigancă etc. De mult nu am mai vazut un film românesc pe care să îl savurez atât de bine, dar care să îmi transmită şi stări şi mesaj.
Film scurt, care se scurge repede şi care prinde o bucată de viaţă ce a schimbat istoria unui sat, vieţile tuturor celor de acolo, încadrat de realitatea absurdă a reporterilor ahtiaţi după senzaţionalul de prost gust şi care în faţa poveştii nu ştiu decât să râdă de bătrânele îmbrăcate în negru.
„Ce să ne mai luaţi?”
În urmă nu rămân decât ruine de fabrică, ploaia care nu aduce noroc la nuntă, o mireasă şi o poveste…
*foto de pe http://www.nuntamuta.ro/
Ziua 1:
Ţi-am ţesut aseară din kashmir, vise şi sânge o hologramă…
Ce nebun!
Nu m-a ajutat decât să plâng mai bine. Nici un substitut nu e mai bun decât mâna ta pe faţa mea. Aş vrea să fiu/ să fii un zburător, să fug/ să fugi la tine/ mine.
Ziua 4 :
Ascult pe Andrea… Andrea Bocelli şi vreau-nu vreau simt bucăţi de iubire ce pleacă din mine şi altele care se înfig de undeva în stomac, inimă şi mâini. Iubirea… iubirea îţi aduce cea mai mare bucurie, fericirea care îţi pune lacrimi în ochi fără să vrei, bucuria atât de mare, ce atinge durerea din când în când şi apoi coboară cu liniştea de mână.
Ziua 5:
Am început să îmi redecorez camera, iar de mâine vreau să îmi fac schimbări şi la tricouri. Când se întâmplă ceva important în viaţa oamenilor, mulţi obişnuiesc să îşi facă schimbări: se tund, se vopsescc, adoptă altă ţinută etc. Eu am început cu pereţii şi voi termina cu tricourile. Mi-am consumat multe pixuri şi markere, a curs mult, foarte mult albastru, cu puţin negru şi roşu pentru a reuşi schimbarea: acum scrie peste tot TE IUBESC, de la tavan până la gulerul alb, nu are început şi nici sfârşit.
Ziua 6:
Toate drumurile duc la Roma… Oare sufletele merg pe drumuri? Sufletul meu şi-a luat traista în băţ şi a plecat. Drum bun!
Ziua 7:
Azi am simţit că sufletul hoinar s-a lipit de un altul, cu al tău s-a îmbrăţişat nebun. Acum sunt liniştit, voi lăsa soarele să facă din nou lumină. Puteţi pleca împreună pe mare, prin deşert, în munţi, să cutreieraţi lumea mână în mână.
Ziua 7.b:
Sub hainele tale a început totul. Sub hainele tale, sub carnea ta a început povestea…
Noaptea 7:
Soul database has been updated…
Please take my lips for more details!
Beau suc de fructe exotice bine stoarse… cu paiul din cutie şi mă gândesc ce bine era în restaurantul gol, să fii singurul client ce stă înăuntru; doar tu sau…doar tu şi cineva, oricine îţi e aproape de suflet. Liniştea muzicii în surdină spartă doar de gândurile sau râsetele tale şi freamătul din afară, de pe partea cealaltă a geamului, care nu poate ajunge la tine: priveşti gălăgia şi ea nu poate ajunge la tine. O imagine uşor romantică pentru mine, viziune semidark, cu lumină doar pe masa ocupată de tine. Să îţi savurezi vinul, coniacul sau limonada îndulcită cu miere.
Nu mai am bucuria de altă dată, poate de asta vreau şi ceva semi-dark, însă sunt liniştit. Am reuşit să învăţ să îmi iau liniştea chiar şi atunci când tocmai ţi s-a înfipt un cuţit în spate. Şi mă întreb ca un animal (catâr cel mai adesea) surprins în mijlocul drumului de o eclipsă de soare… pentru ce să faci rău altuia ? Şi pentru ce lumea este atât de dornică să arunce măcar o pioneză în tine când umbra îţi acoperă pentru 60 de secunde umărul sau coapsa? Este doar o întrebare găsită în mijlocul vârtejului de coniac din pahar, în care îmi întrezăresc faţa răsucită, schimonosită şi pe care continui să îl învârt tot mai tare până sar câţiva stropi pe faţă şi pe bluză. Dacă era un coniac tare simţeam arsuri pe faţă.
Unii îmi spun să nu plec, să rămân aici pentru că au visat urât, alţii vor să plec, să merg cu ei, mă ademenesc şi parcă aş vrea. Aş vrea să rămân, doar eu cu mine în restaurant, în cameră, în trup; aş vrea şi să plec, să fiu între ei, să ajut, să ofer şi să nasc zâmbete.
Unii nu ştiu să se bucure nici când ajung într-un loc cu totul nou, iar mie mi se spune că încă mă bucur de orice fleac. Mă bucur prea mult, prea uşor? Doar mă bucur…
Chelnerul se mai plimbă pe lângă masă sperând că tot comanzi mereu şi mereu, aşa i se măreşte şi lui bacşişul. Nu mă deranjează, este jobul lui, este normal să treacă pe lângă clienţi, însă mie îmi ajunge pentru moment paharul de tărie.
Miros de gaz în atmosfera rece…
Coniacul se învârte cu ultima sa răsuflare. Dincolo de geam freamăt. Aici linişte.
Muzică…
Gaz…
FOC!!!
Vrem betoane, vrem parcări, vrem moarte!
Ori eu am devenit mai ecologist decât Zoli (oricum duceam viaţă eco dinaintea multora din noii adepţi publici), ori Bucureştiul are un plan pe care eu nu îl ştiu şi anume: să devenim unul din oraşele cu cel mai mare procent de beton… dacă ajungem la 98% cred că intrăm în cartea recordurilor.
Mai nou muncitorii români sunt atât de zeloşi încât îşi încep munca încă de la 7 a.m. pentru a realizat cât mai repede noile parcări ale sectorului 4. Unde se fac noile parcări? Bineînţeles că în grădinile acelea „persane”, terasate, cu zeci de metri pătraţi plini de flori şi arbori pe care le aveam în faţă blocului. Corect, amărâtele de grădini de 5 metri acum rămân de 1,5 metri pentru a avea parcări de 5 margarete.
Şi asta nu e tot… toţi „bucureştenii” cu maşini personale sau mai nou de la firme, ce făceau de aseară? Îşi împărţeau teritoriile, începeau să scoată copacii să mai taie cu flexul un gard… nu de alta însă noi românii suntem foarte mărinimoşi şi ne place să îi ajutăm pe cei care muncesc. De ce să nu facem, noi dacă tot avem liber seara, munca angajaţilor de la primărie? Corect şi eu aş munci cu mare drag în locul unui gunoier dacă ştiu că aşa fac un bine şi un om devine fericit. Aşadar cu mic, cu mare, cu Stan , cu Bran grădina a deveni plină, ea care săraca nu mai văzuse atâţia oameni în ea de când am fost noi copii cred şi plantam flori şi o udam în fiecare seară.
Nu m-ar mira ca în zilele următoare să înceapă şi un scandal cu miros de “Ion”, doar glasul pământului, glasul betonului nu te lasă niciodată să scapi din vraja lui şi astfel EL (betonul) naşte primele drame vizibile, însă mrejele lui se vor întinde către toţi.
Gândind în perspectivă mă întrebam ce am putea să facem totuşi cu acei 1,5 m rămaşi la fiecare bloc pe viitor… cred că o parcare pentru scutere ar fi bună.
Însă eu aş avea o rugăminte şi propunere pentru primar… nu puteţi să ne puneţi maşinile pe bloc în dreptul fiecărui apartament? Da pe perete! Dle tovarăş, pardon, primar, vă rugăm! Eu unul dacă mi-aş vedea maşina, în fiecare seară când ies la geam să admir blocurile, fix sub geamul meu cred că aş lăcrima şi v-aş pomeni … veşnic.
În final, poate nu e totul aşa negru… mai degrabă gri, oricum grădina din copilărie începuse să devină loc de aruncat, de la balcoanele „domnilor” de Bucureşti, chiştocuri la greu, prezervative, tampoane, păr tuns, rahat de câini, sticle de Cola etc etc etc.
Adio! îmi spune grădina.
Adio! atât pot să mai îngân…
Fă-ţi timp şi pentru o cafea! 
Cum să îţi planifici viaţa? Lasă lucrurile să se mai întâmple şi de la sine, în viaţă listele cu obiective pentru următorul an sau pentru cinci ani, ori o viaţă nu sunt de folos. Fii deschis către toate şi relaxează-te pentru a trăi magia.
Cine nu îşi doreşte să ajungă în Grecia? Cine nu a fost de mic fascinat de zeii olimpieni şi de legendele ţesute cu fir de soare şi mare pe meleagurile elene?
Întrebările astea şi-ar găsi un teren bun pentru un european poate, dar ce se întâmplă când grupul tău de turişti este format din mulţi americani, australieni, oameni care ştiu sau nu ceva despre istoria şi fascinaţia Greciei?
„Sejur cu suprize” este o poveste uşoară, ca un spriţ de vară, însă plină de farmec. Un grup năstruşnic de turişti, în care sunt bine punctate categoriile tipice de turişti, ce par că îi vor face zile fripte ghiduşei Georgia (Nia Vardolas).
Cum să îi faci pe turişti să te asculte şi să iubească la fel de mult ca tine istoria şi tradiţia grecească, atâta timp cât ei vor sa meargă la Hard Rock Cafe şi să mânânce îngheţată? Cum să mai ai chef de turişti dimineaţa când nu eşti mulţumit cu tine şi nu îţi găseşti fericirea?
Este simplu… un sejur în Grecia le poate rezolva pe toate. Întâmplări şi replici haioase ce refac atmosfera ce se formează într-un autocar şi legăturile dintre oameni: de la primul contact cu turiştii, problemele la cazare cu hoteluri proaste unde mereu se strică liftul, cu autocar fără aer condiţionat şi turişti care vor doar suveniruri.
Soluţia: să transformi istoria într-o poveste şi să arăţi lucrurile simple care te fascinează pe tine, să aduci zeii aproape de oameni sau să se joace oamenii de-a zeii şi nu în ultimul rând să DANSEZI.
Şi cum era de aşteptat finalul este fericit, iar dragostea este mai aproape decât te astepţi… la un scaun distanţă.
Pentru mine filmul s-a terminat chiar prea repede, nu am simţit când au trecut cele 98 de minute şi m-am amuzat cu fiecare replică şi situaţie din film, iar acest lucru a fost valabil pentru întreaga sală.
Poate că am gustat orice situaţie întrucât mă regăseam în multe dintre ele şi am văzut filmul mai mult din perspectiva ghidului, însă pentru oricine a fost în Grecia filmul este ca o îngheţată bună care îţi trezeşte amintiri şi doruri.
Aşadar… Sirtaki şi Grecia pentru această vară!
Sunt persoane ce trec prin viaţa fiecăruia dintre noi nu pentru mult timp şi pe care le păstrăm probabil în suflet pentru totdeauna. Pe unii îi întâlneşti o singură dată şi păstrezi legătura sau dacă nu, îi ţii un gând bun în suflet tău. Cu alţii stai mai mult, însă îţi doreşti şi mai mult timp, vrei să îi vezi fericiţi şi să ştii că vei rămâne prieten pe viaţă.
Cu unele dintre ele simţi că parcă sunteţi asemenea personajelor din romanele ruseşti, simple, curate şi extrem de complexe. Exact aşa le văd eu pe aceste persoane ce nu le poţi uita- personaje ruseşti, indiferent dacă sunt dintr-o piesă de teatru sau un roman dostoievskian, pe care le iubeşti şi îţi pare rău că te desparţi de ele când se termină carte şi pe care ai vrea să le cunoşti şi mai bine. Sunt persoane care pot intriga prin simplitatea lor, prin curăţenie sau poate chiar prin strălucirea pe care o au şi de cele mai multe ori ai vrea să iei câte ceva de la fiecare, tocmai acel lucru ce te face să ţii atât de mult la ele. Căci în final frumuseţea fiecăruia dintre noi stă într-un mic detaliu ce ne face unici, speciali, ne face să fim iubiţi.
Aceste persoane sunt comete ce trec prin viaţă noastră şi aprind o candelă înăuntrul nostru ce arde veşnic.
Eu şi Tu. Ne atingem sufletele şi apoi… plecăm.
Dacă am avea mai mult soare în fiecare zi oare am fi mai fericiţi? Dacă nu ar mai exista iarna şi ar fi o vară continuă oameni ar fi mai relaxaţi şi mai zâmbitori? Soarele te face să te menţii în priză, să ai chef de lucru, să cânţi de dimineaţă când te trezeşti şi să fii mai amabil cu ceilalţi. În schimb iarna aduce întunericul şi lipsa de viaţă? Cred că iarna suntem mai mohorâţi şi părem obosiţi fără să facem ceva în plus neapărat. Sau vin grijile gen întreţinere mai mare, un palton care te costă cât jumate din garderoba de vară? Iar alimentaţia devine şi ea mai puţin veselă, fără atâta culoare şi vitamine.
Dacă mă gândesc puţin, cei din zona mediteraneană, spre exemplu, se gândesc mai puţin la ce fac peste 3 luni, la câţi bani trebuie să strângă pentru iarnă şi îşi trăiesc mai mult viaţă, decât să o proiecteze şi să o gândească. Ei ştiu mai bine să se bucure unii de alţii, să stea împreună, să discute… nu degeaba a dat Grecia atâţia filosofi,nu? Poate că soarele i-a format altfel pe ei.
Dar ruşii? Ei au şi mai mult întuneric şi atunci săracii ce fac: se apucă de băut zdravăn sau scriu. Ca să poţi să scrii atât de mult cât au scris ruşii trebuie să ai timp, să ai chef pentru a sta ore întregi să îţi gândeşti romanul şi să îl reciteşti de nenumărate ori. Şi la mine e valabil un lucru, am mult mai mult chef şi spor la scris seara, adică atunci când e linişte şi… întuneric. Iar ruşii au destul întuneric, ce le favorizează poate starea de scris sau mai mult timp pentru gândit, în timp ce grecii au soare şi implicit mai mult timp de trăit viaţa şi de discutat, iar nu de stat la birou cu penelul în mână.
Nu ştiu acum pentru care din ei este mai bine… Să mă mut în Rusia sau în Grecia? 
Acum, în acest moment aş alege soarele, viaţa şi toate culorile pe care le au florile, fructele, legumele ce sunt răsfăţate de soare.
Ce bucurie îţi trezeşte fiecare culoare, şi cât de multe culori sunt acolo unde e soare!
Cui nu îi place soarele? Cine nu se simte bine când trăieşte în lumină (de toate felurile, căci există mai multe tipuri de lumină, însă toate sunt benefice)? În lumină şi oamenii sunt mai strălucitori, la întuneric nu devenim decât umbre…
Hai să aducem soarele la noi! Cine mă ajută să îl bag în rucsac?
Let here be light! More light…
O zi de vară poate fi extrem de plictisitoare (când e cald şi zaci fără chef în pat fără să vrei să citeşti, să te uiţi la Tv sau sa ieşi cu cineva în oraş) sau foarte plăcută prin bucuriile pe care ţi le aduc lucrurile simple. Şi tocmai ce am avut parte de lucruri simple ce au creat o zi plină de amintiri:
*căţăratul în cais după cele mai bune fructe şi devorarea a 1-2kg de caise într-o jumătate de oră probabil
*săpatul cu un copil de 4 ani după dinozauri pentru a-i scoate să ne jucăm cu ei şi pentru ca puiul să nu mai plângă şi să stea cu mama lui şi ea astupată în pământ într-un alt loc din grădină
*cules şi preparat de gem de zmeură (de ce e aşa bună zmeura?)
*cititul poveştii Frumoasa din pădurea adormită şi încercarea de a adormi cu gândul că trebuie să visăm ce au făcut mai departe prinţul şi prinţesa
*savurarea cu mai multe persoane la o masă mare a unei saramuri de peşte fantastice
*o mână de uriaş plus o mână de copil ce prind în palme picături de ploaie şi apoi caută să şi le fură unul altuia
* ”furatul” de vişine de la mătuşa Mărioara, care nu ne-a alergat cu băţul, ci cu scara, pentru a ne ajuta să ne urcăm în copac
Şi în final lacrimi pentru despărţire, dar asta este- ziua nu durează veşnic, iar copii trebuie să mai şi doarmă. Parcă am reintrat în lumea lui Creangă, lumea copilăriei, a bucuriei şi a lucrurilor simple care ne fac fericiţi.
Maria, mergem fiecare la casa lui şi visăm ce au făcut mai departe prinţul şi prinţesa în castelul lor! Da?
Noapte bună!
M-am aşezat lângă tine,
Soarele de mult a apus,
N-aveţi cumva pentru mine
O fotografie în plus?
Refren: Cu fotografia ta
Prinsă la inima mea
Mi-am înnebunit
Toţi prietenii…
Ne-am încurcat în cuvinte,
Ne-am agăţat în cercei,
Mi-ai dat o poză fierbinte,
Pentru prietenii mei!
Refren: Cu fotografia ta
Prinsă la inima mea
Mi-am înnebunit
Toţi prietenii…
*cu dedicaţie;) se ştie pentru cine
